ZIUA,26 sept.2005
Dialoguri esențiale
 

Ioan Holender în dialog cu Brîndușa Armanca

"Învârtim la butoane, după ureche, reglăm sunetul din mers, ca pe timpul Pazvante Chiorul"

Dintre românii care au rupt gura Europei, poate cel mai cunoscut prin poziție și longevitate este Ioan Holender, directorul Operei din Viena. Timișorean prin naștere, exmatriculat de la Facultatea de Mecanică după ce a fluierat în biserică în 1956, la revoltele studențești, Holender a luat calea exilului. Pentru că nimic nu-l obliga să se implice afectiv, la Viena a putut  să-și valorifice calitățile, native sau dobândite, ca impresar al lui Pavarotti, Carreras, Domingo, apoi ca director la Opera de Stat din Viena, unde adastă din 1991. Prietenii îi spun Holi, presa austriacă "dictatorul român". A patentat o soluție managerială temerară: a deschis ușa prestigioasei instituții tinerilor necunoscuți dar plini de talent, mai ales celor din Europa Centrală și de Est, economisind astfel sume importante din onorariile "monștrilor sacri". De câțiva ani este președintele onorific al Festivalului Enescu. Om de lume, capricios, strălucitor, autocrat, Holi se mărturisește mereu îndrăgostit de Timișoara sa.

Domnule Holender, am auzit rumori că sunteți nemulțumit de această ediție sau în general de ce se întâmplă la Festivalul Enescu, al cărui președinte de onoare nu mai vreți să fiți...
Absolut greșit! Nu a existat nici o discuție în acest sens despre acest lucru. Nemulțumit nu sunt deloc, sunt foarte mulțumit de festival. A, că  acustica Sălii Palatului nu e bună, asta da, însă  e un lucru pe care l-am știut, nu e ceva nou !

De ce credeți că România, cel puțin capitala ei, nu are o sală adecvată unui mare festival de muzică simfonică ?
 București a fost printre primele orașe din Europa, care a avut în 1888 o sală de concerte cum puțini au avut, Sala Atheneului. ëntre timp a crescut populația, au crescut pretențiile, iar Atheneul rămas prea mic. Sala Palatului, considerată o relalizare pentru anii când a fost construită, este absolut inadecvată pentru muzică clasică, chiar cu unele ajustări electroacustice, dacă se fac, tot nu e ce  trebuie să fie. Un defect: sala este prea mare. Nu există în toată lumea o sală de peste 4000 de locuri care să aibă o acustică acceptabilă.

Este acesta un impediment pentru mari orchestre, pentru mari soliști să vină la Festivalul Enescu ?
Unii evită să vină din cauza asta, dar, în afară de asta, nu știu de ce, în toată țara asta românească nu există un acustician. ënvârtim la butoane, după ureche, reglăm sunetul din mers, ca pe timpul Pazvante Chiorul. Sunetul la concertul de deschidere, până la pauză, a fost de-a dreptul jenant, după pauză a fost mai bine. După concertul cu orchestra din Petersburg, cu Gherghev, unii au lăudat Sala Palatului, fiindcă s-a auzit excepțional. E explicabil, dacă o orchestră sună foarte tare, o auzi mai bine. Eu am vorbit și cu președintele Băsescu, care și el și-a dat seama că e rău, deși nu este un specialist, dar este un om cu ureche, care aude. Deci Bucureștiul, România ar avea nevoie de o sală modernă care să atragă lumea bună a muzicii, nu s-o alunge.

Ați relansat, în Piața Festivalului, cartea despre propria biografie, care v-a dus de la Timișoara la Viena. Subtitlul este “Povestea unui succes”. Este viața dumneavoastră un succes ?
Succesul în viață, cred, este rezultatul a multor insuccese, înfrângeri și suferințe. Cam așa văd eu succesele mele.

Mi-ați povestit pe îndelete viața, pentru filmul HOLI, o să reproduc fragmente din dialogurile de atunci ...
Ați făcut un lucru extraordinar pentru mine, filmul acesta sensibil și profund care e ca vinul bun, cu cât trec anii, cu atât devine mai valoros pentru mine. Văd că e mereu reluat, ultima dată a preluat o parte și ORF, televiziunea austriacă, la aniversarea mea de 70 de ani, în vară.

----------------------------------------------------------------------------------------------
(fragmente din dialogurile filmului-portret HOLI, 1999)

Dacă recapitulăm, am putea spune că ați devenit director de operă la Viena fiindcă nu vi  s-a dat voie să deveniți inginer la Timișoara...

Mai sunt și alte paradoxuri. Eu am treminat §coala Medie Tehnică Energetică la Timișoara. Firește, nu din entuziasm, ci dintr-o necesitate practică:  posibilitatea de a intra la facultate venind de la o astfel de școală era mai mare decat de la un liceu umanist cum era “C.D.Loga”. Am fost un an în câmpul muncii înainte de a merge la facultate, la Uzina Electrică.

 Ce făceați, erați urcat pe stâlpi ?

Eram urcat pe stâlpi, cu fiare la picioare, ca să schimb becuri și transformatoare, aveam carnet de conducere pentru tramvai ca toți cei care lucrau la Uzina Electrică. Deci cu tramvaiul prin Timișoara mă descurc... După aceea am intrat la Facultatea de Material Rulant, am făcut primul an dar am căzut la analiza matematică, la profesorul Mioc, în schimb am reușit să mă duc la Mecanică unde am ajuns în anul trei, deci destul de departe. Coeficientul de picați in primele patru semestre era foarte mare. Ajungând în anul al treilea,  probabilitatea de a termina facultatea era foarte mare. §tiți, exista în acea vreme un fel de ciudată simplitate a drumului vieții: intrai la facultate, dacă terminai știai că primești un post și gata.

A venit îns㠑56 și viața dvs. a luat o cu totul altă turnură. Vă mai amintiți cum a început ?

Aveam  un curs de teoria mecanismelor cu un lector foarte temut, Kovacs. El ne-a zis că în ziua aceea nu se va ține colocviul fiindcă este o ședință în amfiteatrul Mecanicii ... Când am intrat în sală , imediat am simțit că este ceva altfel. Un fost coleg de-al meu, Dărăban, care a făcut șI închisoare pentru asta, vorbea de uraniul pe care rușii ni-l iau din România și îl duc în URSS. Se simțea în atmosferă ceva special. S-a deschis un mic ventil, se vorbea liber. Am vorbit și eu, cam pe linie. Spuneam că studenții sunt viitorul acestei țări, sunt intelectualitatea acestei țări și atunci de ce să fie tratați ca dușmanii regimului... De ce suntem mereu suspectați, persecutați, de ce ? Vrem binele acestei țări  etc.etc. Cam asta am spus.

Asta se întâmpla în 30 octombrie 1956 ?

Da, ziua asta e scrisă și pe tabla memorială pusă la intrarea în cantină, unde am plecat după aceea. Acolo veniseră și studenți din alte facultăți, nu știu câți, că erau și de la Medicină, și de la Agronomie. Sosiseră și tovarăși de la Partid, de la Minister, care au fost împinși de studenți aproape cu forța la cantină... S-a făcut seară, ora 19 sau 20, nu mai știu, s-a făcut o petiție pentru a fi publicată la ziarul “Drapelul roșu”, un manifest. Atmosfera începuse să fie confuză. Când vorbesc mulți, totul devine confuz... Eu începusem să mă cam satur și m-am dus acasă. ... Pe bulevard erau militari, camioane, tancuri. A doua zi s-au închis facultățile, au fost duși studenții la interogatorii la Becicherec, unde ne-au întrebat despre legăturile noastre cu parașutiștii americani și alte fantasmagorii...

Cât v-au ținut ?

Pe mine doar două zile, dar alții au făcut ani mulți de pușcărie. M-au exmatriculat și din  facultate și din institut, după aceea m-au dat afară din toate locurile de muncă pe care le-am găsit , fiindcă mă ajungea din urmă dosarul...

Ați fost disperat in perioada aceea, sau ați luat lucrurile asa cum sunt?

Eram tânăr, aveam 23 de ani, cum poți să disperi la așa o vârstă ? Lucram pe unde puteam. La un moment dat aveam trei jumătăți de normă: la Clubul CFR ca antrenor de tenis, la §coala sportivă și la o unitate militară, unde jucam tenis cu generalul. El făcea tenis în fiecare zi de la șase la opt. Soldații culegeau mingile. ..

Ați plecat legal în 1959?

Legal, pentru reîntregirea familiei, mama era deja acolo. La Viena   mi-a displăcut din suflet totul. Scrisorile pe care le-am scris pe vremea aceea profesorului Wiener, profesorul meu de canto de la Timișoara, erau pline de indignare: că aștia spun că este republică, dar de fapt este curat monarhie, cu busturile împaratului Frantz Josef peste tot. Că e un oraș nesuferit, îngamfat ș.a. Vorbea în mine  sămanța asta a marxismului și a comunismului. De aceea eu am foarte multă înțelegere astăzi, chiar dacă nu o să vă placă ce vă spun, pentru oamenii care au crezut în asta. Nu sunt de condamnat.

Unde începe muzica în viața dumneavoastră ?

Muzica intră în viața mea la 11 ani cu o “Aida” memorabilă la Opera din Timișoara, cu asta mi-a intrat “microbul”. Am fost mereu la Operă, la galerie, am făcut și figurație chiar în “Aida”, ca sclav egiptean. Eram la Operă întotdeauna când puteam, am văzut aproape toate spectacolele, am învățat foarte mult, am auzit mult, am luat lecții de pian și canto și, indiferent ce am făcut, muzica  a fost o iluminare permanentă în acei ani.

Cum v-ați descurcat la Viena ?

La Viena am făcut Conservatorul. Am vrut să termin facultatea de mecanică, pe care o începusem, dar nu am putut, am pierdut continuitatea, am uitat prea multe și cu limba a fost problemă, fiindca eu învățasem totul în românește. Aici era în germană. Nu vorbeam prea bine, dar mă descurcam. Am primit o bursă, am terminat Conservatorul de Muzică la Viena, iar apoi am ajuns cântareț. Am cântat 19 roluri. ën 1966, în octombrie, am cântat la Timișoara "Carmen" cu Zenaida Pali și "Traviata"cu Adriana Ciuciu. O dorință a mea supremă în tinerețe a fost de a cânta pe scena Operei din Timișoara. Să trec eu pe scenă si să cant. A fost dorința mea supremă.

Ați avut o evoluție spectaculoasă, sunteți un om important în cultura acestui spațiu al Europei Centrale. Ați făcut compromisuri pentru asta ?

Nu-mi pare rău de nimic ce-am făcut, nu mi-e rușine de nimic. Am făcut compromisuri prin forța faptelor și a vietii. Postul acesta este de mare importanță pentru această țară, de o mare importanță culturală și politică. Opera din Viena este paradoxal de importantă, pentru că a fost Teatrul Imperial al colosului austro-ungar care a ajuns mult mai mic după căderea monarhiei. Opera a rămas așa de mare cum este. E bine așa. E bine că în fiecare zi este ceva în ziare, e bine pentru Operă  că directorul Operei din Viena este mai popular decât Cancelarul Austriei. Asta n-o spun eu, a spus-o chiar Cancelarul. Când a murit subit prietenul meu, cu care am început împreună, baronul Eberhard Waechter, el director, eu secretar general,      m-am gândit mult, dacă să accept postul. E un post periculos. Am ajuns să fiu cel mai longeviv director al acestei case,  nu stiu cât mă mai țin ciolanele. Cât pot, cât nu trebuie sa fac compromisuri mari, atâta timp cât îmi face plăcere, voi continua.
---------------------------------------------------------------------------------------------------

Domnule Holender, mai sunteți îndrăgostit de Timișoara, de orașul dumneavoastră natal ? Veniți mai des la București în ultimii ani...

La București caut amante, dar căsătorit sunt la Timișoara.

Când ați fost ultima dată ?
Am fost după o intevenție, pe care mi-au făcut-o după un control la inimă, am avut așa o dorință lăuntrică să mă duc. Am luat copiii, pe Alina și pe Livius, am stat cinci zile cu ei acolo. Am luat bicicletele, ne-am plimbat pe Corso, în parcuri. Iar ultima dată am fost de ziua mea, pe 19 iulie, sculptorul Jecza mi-a făcut o statuie din bronz deși mai sunt încă în viață, au venit și prieteni din Viena, a fost fain ...

Copiii, vienezi sadea, vorbesc românește ?
Livius vorbește bine, dar și aia mică vorbește deja.

Vă mai lasă doctorul să jucați tenis?
Eu am intrat sănătos în spital și am ieșit bolnav, cu trei by-pass-uri. Dar nu e nimic grav. De tenis m-am lăsat mai înainte, pentru că am ajuns la un punct, după 60 de ani, când am vrut să fiu mai mult cu fetița mică. ën fond, m-am lăsat de tenis din motive obiective și intelectuale.

De muzică nu v-ați lăsat, mai ales că vi s-a prelungit contractul de director general al Operei din Viena până în 2010...
De muzică nu. ëntre timp am fost consilier artistic la Opera din Berlin, apoi la Festivalul din Tokyo, ceea ce îmi ia puțin din timp, dar îmi place, dumneavostră știți că eu am boala asta, că nu-mi displace puterea, ca să zic așa.
Da, v-au numit "dictatorul român" în presa austriacă ...
Așa m-au numit, "dictatorul român", fiindcă am cerut disciplină, rigoare, pasiune. Am și obținut.

Ce achiziții ați mai făcut pentru Opera din Viena ?
O achiziție absolut extraordinară, peste toate așteptările mele, George Petean, bariton, acum sper că nu va citi ziarul, că  o să-mi ceară un onorariu mai mare. Eu încă n-am auzit un bariton român cântând, la 28 de ani, într-un Verdi așa cum a cântat băiatul ăsta, care e angajat la Hamburg, dar cântă deja și la Copenhaga, la Londra, a cântat la Viena acum doi-trei ani “Bărbierul din Sevilla” bine, dar de atunci a făcut un salt enorm și consider că va face o carieră mare de tot. ën plus, mi-a plăcut Brenciu, pe care l-am văzut aici, la București.

§i voci feminine?
Roxana Briban de la Opera din București, unde, hai să o spun și pe asta, să mai facem niște inamici în plus, au făcut o mare greșeală că l-au schimbat pe Ludovic Spiess de la direcțiune, nu că mi-e prieten, ci pentru că este unul din puținii care au știința de a conduce o instituție într-o perioadă așa de grea, cu libertățile ei pe de o parte, și cu niște legi sociale de pe timpul comunismului, care nu s-au schimbat. §i iarăși vin la punctul în care noi, în România de astăzi, dorim schimbări, toată lumea vrea reformă, cu o singură condiție: ca totul să rămână cum a fost.

Domnule Holender, Opera din Viena, această instituție de mare importanță, are destui bani sau și acolo faceți economii ?
Eu economii fac și dacă am și dacă nu am mulți bani, pentru că nu poți cheltui banii cetățenilor fără să te gândești de două ori înainte de a-i cheltui. Este și o responsabilitate morală, dar problema financiară apare și în Occident, prin stagnarea economiei din cauza războiului din Irak, prin scumpirea petrolului, prin nemișcarea bursei, prin probleme legale a dezvoltării capitalismului. Toate astea ne ating, bineînțeles, și pe noi în artă, în cultură.

Ce vor vedea în noua stagiune pe scena Operei românii norocoși care vor vizita Viena ?
Prima noastră premieră este opera "Osud" de Leos Janacek, un compozitor care în România este aproape necunoscut, cuplată cu prima operă a lui Puccini, "Le Villi" care nu s-a făcut niciodată în Austria. ën decembrie o nouă montare cu Lohengrin de Wagner și, cu ocazia deschiderii Anului Mozart, "Idomeneo", în 26 ianuarie, în ziua aniversării a 250 de ani, o nouă montare sub conducerea muzicală a lui Seiji Ozawa. Dar evenimentul cel mai important al acestei stagiuni este 5 noiembrie, aniversarea a 50 de ani de la reclădirea și redeschiderea Operei din Viena după cel de-al doilea război mondial, când clădirea Operei a ars în bombardamente.

Care va fi programul ?
Va fi un concert festiv, cu părți din cele șase opere care s-au cântat în prima săptămână după deschidere, cu cinci dirijori, cei mai mari din lume și soliștii cei mai importanți în ultimele decade Operei din Viena, toți vor urca pe scenă, cu trei cuvântări, al președintelui republicii, al cancelarului și al meu. Când Opera s-a redeschis, a fost nu doar un act cultural, ci și un act politic semnificativ, atunci, în 1955, pe vremea când Holender avea 20 de ani și bătea terenurile de tenis și sălile Operei din Timișoara, încă student frumos, la Mecanică, în anul II, încă neexmatriculat, încă plin de speranță că va deveni un inginer pentru mașini cu aburi, fără directorate, fără interviuri și fără toate acestea ...

Da, nostalgia... Să revenim la Festivalul Enescu 2005. La ce v-ați așteptat, ce a ieșit ?
Peste așteptări este afluența asta extraordinară a publicului, de exemplu la Concertele de Bach, în miezul nopții, în sala Atheneului, plin de tineret, în picioare... Văd în asta setea enormă a melomanilor bucureșteni, acum numai a specialiștilor, ci și a tineretului pentru calitate și,  dacă îmi permiteți să filozofăm puțin, este o dorință de calitate în multe privințe. Cel puțin din partea muzicii există acest festival, n-ar fi rău dacă s-ar mai organiza din nou "Festivalul artelor", încape, are lumea nevoie ca măcar în fiecare an Bucureștiul și România să organizeze ceva de nivel, cu teatru, cu muzică, pentru oameni. Uitați-vă la ce s-a întâmplat în Piața Festivalului, a fost o atmosferă extraordinară, unică în toată Europa…

Ce ziceți de tinerii care au protestat pe scări în deschiderea festivalului ?
Au protestat cinci tineri, pentru că s-au dat prea mulți bani publici la festival, e normal să ceară și ei și să protesteze. Proteste sunt și în Occident la festivaluri de anvergura asta, e bine că se poate protesta acum în România fără să ajungi la închisoare.