Ziua, sambata, 8 ianuarie 2005

DIALOGURI ESENTIALE -

Brindusa Armanca in dialog cu Ioan Nemtoi

"Niciunde nu m-am simtit mai liber si mai acasa ca in Londra"
 

Pentru jurnalist nu-i simplu sa stabileasca o intalnire cu Ioan Nemtoi in Bucuresti, unde vine adesea sa caute sponsori, sa vada de galerie, sa pregateasca o expozitie. E mereu intre doua trenuri, intre doua drumuri unde doar Dorohoiul este punct fix. Daca ai noroc sa-l prinzi, de obicei la galerie cu familia in jurul lui, pui in paranteza prejudecata ca asa sunt artistii, cu fite. Ioan Nemtoi ti se infatiseaza jovial, cu o barba de popa "cat badanalele", dupa moda vremii lui Creanga, putin incurcat ca trebuie sa vorbeasca despre sticla sa care este ca natura primordiala: se naste din foc, aer, apa si pamant. Ce poti sa spui despre Geneza ? Sentimental, cu aceeasi lacrima in coltul ochilor cand vorbeste despre tatal sau disparut, despre Brancusi sau despre fiul sau, Stefan, planuieste langa cuptorul sau forme cosmice si o Academie internationala a sticlei. A ivit din sticla, privind rasaritul si apusul dealurilor moldave, "rosul Nemtoi", similar rosului de Pompei sau albastrului de Voronet, cum zice criticul Sanda Miller. Un rosu care i-a innebunit pe britanici in expozitiile de la Oxo Tower Wharf, ca si pe americani in galeria sa din SoHo. Cand Compania McLaren a inaugurat in mai 2004, in prezenta Reginei Elisabeta, spatiul techno proiectat de celebrul Sir Norman Foster - McLaren Technology Center - vraja a adus-o Nemtoi cu instalatiile sale de sticla, zece mii de piese gigantice, misterioase, vii. Pentru ca, nu-i asa, Formula 1 isi asociaza intotdeauna numai Formula 1.
Cum arata sticla in cuptorul de la Dorohoi, ca o lava?
Da, asa arata, ca o lava. Ganditi-va ca temperatura de topire este de 1450-1500 grade Celsius cand sticla este rosie ca un asfintit, apoi, la 1250-1300 grade se sufla, iar calirea se face la zero grade. M-a fascinat intotdeauna materia aceasta, dar vine un moment cand ajungi sa te indragostesti de ea. Imi amintesc ca, dupa intoarcerea mea dintr-un stagiu in tarile scandinave unde am vazut cum se foloseste sticla colorata sub forma de pulbere, am reusit sa-mi fac la Dorohoi un mic cuptor. Eram tare bucuros ca reusisem sa-l pun pe picioare, dar nu stiam ce sa fac. Aveam dintr-o data atata sticla cat nici nu visasem! Acolo, langa cuptor am dormit vreo 5-6 luni, atat de indragostit eram de sticla mea. Imi placea cum arata, este o lumina extraordinara in cuptor. Dar sticla n-o vezi. Stateam ore in sir sa privesc, pana am inteles unde este si care este rolul meu. Abia atunci m-am apucat sa modelez, sa combin culorile, sa creez forme. A fost pentru mine un triumf. Mi-am spus ca trebuie sa exersez zi de zi, ca un pianist, ca un balerin si de atunci n-am incetat sa fac asta.
Nu v-a fost frica niciodata de materia incandescenta?
Nu, si nici baiatului nostru, Stefan, nu ii e frica. De la 3 luni l-am dus in atelier, sa auda muzica din cuptor, iar la un an si jumatate l-am invatat primele gesturi, cum se sufla sticla. A pus mana pe teava fierbinte si s-a ars. Am crezut ca nu se va mai apropia niciodata de cuptor, dar, spre surprinderea mea, a fost invers: cere sa-l ducem in fiecare zi la cuptor, vrea sa sufle, il intereseaza tot ce facem noi acolo.
Sperati sa dati mai departe mestesugul? Si arta?
Nu stiu, dar daca asta e viata mea, cred ca fiul meu trebuie sa stie ce e acolo, cel putin sa invete sa asculte muzica speciala a cuptorului?
Ce fel de muzica?
Este o muzica a sferelor, cosmica, atat de abstracta incat numai marii muzicieni ar putea-o imita. Eu o aud de acasa. Ies pe terasa si zic "vai, cuptorul are ceva, s-a oprit, nu aud muzica!". Stiti poate ca un cuptor de topit sticla nu se opreste niciodata, doar daca se defecteaza. Ca sa poti incalzi vatra la temperatura de 1500 de grade iti trebuie 40 de zile si o cantitate fantastica de energie. De aceea este arta sticlei asa de scumpa, cea mai costisitoare dintre arte. Daca intr-o zi n-ai chef sa lucrezi, asta inseamna pierderi. Cateva saptamani asa si poti sa inchizi.
Exista mult hazard in formele pe care le sufla artistul-sticlar? Cand ati inceput sa lucrati in stilul care v-a adus succes la Londra, la Paris, la New York?
Artistul are o idee pe care o insufla impreuna cu focul, cu aerul, cu apa, elemente care contribuie la facerea sticlei. E un echilibru: daca dai prea mult aer, nu mai iese forma pe care ti-ai imaginat-o, daca tii prea mult in cuptor, se topeste si nu pastreaza forma. In vremea studiilor de la Bucuresti, cand am optat pentru sticla, am incercat sa prelucrez sticla la rece, sticla optica, fiindca nu aveam alta posibilitate. Facultatea nu-si putea permite sa tina un cuptor pentru un singur student, ceea ce ar fi costat cat materialele pentru tot restul studentilor de la sculptura, pictura, grafica. Am gasit cu profesorul meu o solutie la un institut de studii optice cu care facultatea a facut o conventie. Acolo am invatat cate ceva despre slefuirea sticlei. Mai mult am inteles cand am revenit pe meleagurile natale, la Dorohoi, unde exista pe atunci o faimoasa fabrica de sticla care lucra pentru export. Prima data cand am fost acolo, m-a fascinat baletul: o multime de sticlari isi treceau unul altuia, cu gesturi uluitor de gratioase, un pahar care se nastea din acest balet. Dar, pentru ceea ce fac astazi, decisiv a fost faptul ca am calatorit in Scandinavia, unde am avut primul meu contact cu lumea artei europene. Am iesit cu o expozitie de forme si interventii in sticla optica in Norvegia, la Galeria Cleo din Fredrickstat, am avut succes, practic acolo m-am lansat. Acei oameni de la Cleo Gallery au investit in mine, mi-au facut relatii in Suedia, in Danemarca, m-au plimbat pe la diferite ateliere unde am inteles sticla in adancul ei. Am incercat sa ma apropii de stilul scandinav, Kosta Boda, unde am vazut asociate cu sticla culori puternice si pure: orange, albastru, rosu.
Cum ati aflat ca sunteti artist?
N-am aflat singur. Noi suntem cinci frati dintr-o familie de tarani, din care eu sunt cel mai mare, nascuti in comuna Trusesti, la cativa kilometri de Dorohoi. Cand ne trimitea tata cu vacile la pascut eu eram bucuros, fiindca eram mai linistit, mai retras si uitam de mine facand, din lutul de pe copitele vacilor, tot felul de figurine, pe care mama le ardea in soba de gatit. Invatatoarea le-a spus alor mei ca ar fi pacat sa nu ma dea la scoala de arte, la oras, ca am talent. Asa ca am plecat pentru prima oara din satul meu la oras, ca sa dau examen la scoala de arta. Proba de desen a avut ca tema "Orasul meu". Cum eu n-aveam oras si nici nu vazusem pana atunci vreunul, m-am tot gandit ce sa desenez. Am luat o coala de desen si am umplut-o cu antene de televizor, fiindca asta ma izbise pe mine in ziua aceea cand am ajuns la oras, multimea de antene de pe case. La noi in sat nu erau, deci am tras concluzia ca asta o fi insemnand, pesemne, "orasul meu". Probabil li s-o fi parut celor din comisie ceva original, ca m-au admis.
Fratii, parintii inteleg ce faceti?
Pot sa spun ca mama e foarte mandra cand apare ceva intr-un ziar sau la televizor si merg vecinii sa-i spuna "l-am vazut pe baiatul tau, ti-am spus eu ca ajunge mare!". Si tata era mandru, dar a murit acum un an si opt luni. Fratele cel mic a terminat Liceul de Arta si acum lucreaza cu mine. Am incredere ca va duce si el arta sticlei, intr-un alt sens, mai departe.
Trebuie sa fii delicat sau puternic pentru a face sticla?
Trebuie sa fii calculat. Sa intelegi, dincolo de sensul plastic, chimie, tehnologie, sa administrezi economic productia. Daca nu se intalnesc toate aceste elemente, te darama costurile.
De unde "rosul Nemtoi" cum a numit Sanda Miller intr-o cronica londoneza, culoarea care a fascinat publicul britanic la Oxo Gallery si la McLaren Center?
Din copilaria mea. La mine in sat soarele rasare si apune in acest rosu neasemuit. Cand am vazut in Scandinavia cu cat curaj folosesc ei culorile pure, mi-am spus ca trebuie sa apropii culorile pe care le purtam in memorie din copilarie de sticla mea, cu acelasi curaj. Am facut multe incercari. Vreo cinci ani am mers pe nuante mai temperate de rosu, inca nu aveam curaj sa-l fac asa de aprins. Cand l-am facut prima data si cei din jurul meu au exclamat de uimire, am stiut ca am ajuns unde trebuia. Adica am ajuns sa fiu sincer fata de rosul meu.
Ce imprejurari v-au dus la Londra, cu o expozitie la ravnita Oxo Gallery unde artisti reputati din toata lumea asteapta cu anii sa expuna?
Sa va povestesc. Prietenul meu Andrei Magalie de la televiziune, care a facut un film despre arta mea, a insotit-o pe "Micuta Picasso" intr-un turneu in Anglia ca sa filmeze expozitia ei. El a insistat ca ar trebui sa incerc si eu acolo. Am fost rezervat, mi-am spus ca englezii sunt mai reci, mai conservatori, nu cred ca avem afinitati. Nici nu stiam limba, asa ca nu ma atragea. I-am dat lui Magalie imagini, un catalog, pe care el le-a dus la Ambasada Romaniei din Londra, la doamna Dragos, "moasa" succesului meu britanic. Ea s-a dus la mai multe galerii care s-au aratat interesate, dar aveau programari pe doi ani inainte. La Oxo, una din cele mai faimoase galerii ale Londrei, au zis imediat da: aveau un artist danez programat pentru aprilie, care nu putea veni, asa ca m-au acceptat pe mine, daca eram si eu de acord. Doamna Dragos m-a sunat foarte bucuroasa si mi-a spus ca este sansa vietii mele, fiindca urma sa aiba loc concomitent, la Muzeul de Arta Contemporana, in apropiere de Oxo Gallery, o retrospectiva Brancusi. Cine nu si-ar fi dorit o asemenea vecinatate? In ianuarie m-am urcat in avion, m-am dus acolo, am vazut locul si am batut palma. Am pus in paranteze efortul extraordinar pe care urma sa-l fac si am decis ca este o sansa unica.
In ce consta efortul?
In primul rand, efort financiar. La Oxo totul e pe bani grei si nici nu apuci decat daca astepti cinci ani. Eu am avut de asteptat doar cateva luni si nu puteam pierde ocazia, asa ca am facut rost de bani, numai eu stiu cum, m-am apucat de lucru, apoi de impachetat, de trimis etc. Galeria este un spatiu neconventional de aproximativ 150 metri patrati, la parterul Turnului Oxo, pe malul Tamisei. Un fost depozit care mi-a cucerit imediat sufletul. De indata ce am venit acasa, am stiut care va fi discursul plastic care va anima acel loc.
Cu ce ati populat galeria?
Cu tot ce am avut eu mai valoros. Lucrari mari, instalatii, "My Extravaganza" s-a numit expozitia, asezate intr-un mod neconventional intr-un spatiu neconventional. S-au facut diverse evenimente in spatiul expozitiei mele, spectacole de teatru modern, lansari de moda, a venit presa, televiziunea. BBC-ul n-a fost la vernisaj, dar a venit o echipa a doua zi, cu doua ore inainte de principalul jurnal de stiri. Jurnalista care venise s-a uitat uimita si, incantata de ceea ce vedea, a comunicat la studio ca publicul trebuie sa vada asta. A intrat in transmisie directa, a anuntat ca exista o expozitie eveniment: un artist din Romania care expune la Oxo pe patru nivele 50 de tone de sticla in 10 000 de piese de o mare forta plastica. In timp ce reportera dialoga cu prezentatorul, se montau imagini cu lucrarile mele. Pe parcursul intregului program, dupa fiecare stire, se transmiteau imagini ale lucrarilor din expozitie. Pentru mine a fost ceva extraordinar: pe de o parte, profesionalismul acestor jurnalisti, pe de alta parte efectul. Daca la vernisaj au fost cam 500 de persoane, a doua zi dupa transmisia de la BBC am avut 1500 de vizitatori. Pana la inchiderea expozitiei au venit peste zece mii de vizitatori sa vada "My Extravaganza".
Si cum ati ajuns la McLaren?
In ultima zi a expozitiei la Oxo, am primit o invitatie de la firma McLaren din partea designerului Colin Gold care imi fixase o intalnire cu presedintele companiei. Ei vazusera un catalog si m-au invitat sa transfer expozitia la Centrul de Tehnologie McLaren pe care hotarasera sa-l decoreze, de la inaugurare, cu lucrari de arta. Nu sunt pasionat de masini, asa ca nu stiam ce as putea sa fac eu acolo, dar in curand aveam sa inteleg. Acel spatiu ultramodern, conceput de arhitectul Norman Foster, mi-a fost pus la dispozitie, mi s-a spus "aceasta casa este a ta, umple-o asa cum simti, fa ce crezi ca trebuie facut". Niciunde nu m-am simtit mai liber si mai acasa ca in Londra, la Oxo si la McLaren Center. Nimeni nu mi-a spus nici o clipa ca n-am voie ceva, ca nu pot pune aici sau acolo, am putut simti bucuria de a fi complet liber si nestingherit. In trei zile, cu echipa mea, 6 baieti si 3 fete, am mutat tonele de sticla de la Oxo la McLaren. Cand am terminat, Ron Dennis, presedintele companiei, i-a adunat pe cei 700 de muncitori, ingineri, tot personalul, sa le arate cum o mana de oameni au adus si au asezat o expozitie de sticla in trei zile, fara sa sparga nimic. La deschidere au venit peste o suta de personalitati din toata lumea, a fost o seara de vis, as vrea sa mi se mai intample macar o data in viata. Vernisajul a inceput la ora 18 si s-a terminat la 1 noaptea, oamenii nu mai plecau, iar acest inceput arata cat de puternic este dialogul pe care il mijloceste arta.
Nu este ametitor sa treci de la o lume la alta, de la Dorohoi la Londra si New York, Amsterdam sau Tokyo?
Pentru mine nu este, fiindca eu sunt un om calculat in ceea ce fac, imi programez in amanunt ce vreau, cum sa nu ma fac de rusine, cum sa obtin succesul. Cu ajutorul echipei mele cu care facem si promovare, si marketing, cu sotia, fiica, cu echipa mea de sticlari, nu ma simt singur. Multi care aud ca exista o galerie Nemtoi in SoHo, New York, impreuna cu prietenul meu Amur Busuioc care face mobilier de arta din metal, se mira. Destule galerii au dat faliment in jur, noi am rezistat si asta inseamna mult pentru noi.
Dar in Dorohoi va cunoaste lumea?
Daca intrebi de Nemtoi, nu stie aproape nimeni, dar daca intrebi de Barbosul, stiu toti. Mi s-a lipit porecla. Dorohoiul de acum este trist. Nu mai are industrie, avea pe vremea lui Ceausescu o uzina de masini grele din care au ramas numai hale ruginite. Mai exista Fabrica de sticla unde abia daca sunt 300-400 de lucratori din peste 1000 de sticlari, gravori, pictori si un cuptor din vreo 6 sau 8. Se faceau zeci de mii de pahare pe zi, atatea forme, atatea interventii pe sticla: matisare, sablare, gravura, pictura. E pacat ca se distruge o breasla. In sticla nu poti lucra singur. Eu vad ce greu se obtine un meserias cu care sa poti avea dialog, sa inteleaga materialul si formele. Exista o colectie frumoasa de arta contemporana in ceramica si sticla la Muzeul din Dorohoi. Multe sunt donatii pe care le faceau artistii, fiindca li se dadea posibilitatea, cu ocazia unor intruniri, sa lucreze cu sticla din fabrica. Dar pe dinafara Muzeul arata jalnic. Eu mai duc lume acolo si se mira cum nu-l repara nimeni. Am de gand sa donez si eu lucrari Muzeului, nu numai eu, ci si baietii din echipa mea care sunt foarte talentati, dar vreau mai intai sa am o discutie cu autoritatile.
Ce vrea sa fie Academia Internationala a Sticlei?
E un vis al meu. Am in Dorohoi un spatiu, un fost depozit de carbune de 5000 de metri patrati, unde as vrea sa fac un centru de intalniri pentru oamenii de arta, un loc unde tinerii din toata lumea sa poata invata arta sticlei, poate si un loc de demonstratii pentru turisti. Candva organizam, impreuna cu un colaborator din Danemarca, excursii de trei zile pentru straini, din care una stateau la mine la cuptor. Am renuntat fiindca imi lua din timp, atelierul se transforma intr-un du-te-vino cu fotografii, presa etc. Mi-am dat seama ca mai important este sa nu-mi pierd coerenta si timpul. Fiindca, pe masura ce vreau sa fac lucruri mai importante, cu atat mai necesar e sa stau in atelier, nu sa devin vedeta de televiziune, fiindca timpul fuge. Dar Academia e un proiect la care visez si sper, daca obtinem finantare europeana, sa-l implinim in maxim doi ani.
Cine stie ca aveti o splendida galerie pe Calea Victoriei, una in SoHo, ca ati expus in atatea locuri prestigioase in lumea toata, zice ca sunteti un om bogat. Sunteti?
Pana acum, nu. Am reusit, totusi, sa n-am datorii, sa-mi platesc oamenii cu care colaborez si sa-mi tin in functiune cuptorul. Pentru un artist care face sticla este un succes. Nu stiu ce se va intampla in viitor, poate voi gasi sponsori, poate se dezvolta si la noi mecenatul sau gustul pentru achizitionarea artei. Le-as sugera artistilor tineri sa nu se apuce de sticla daca n-au stofa de luptatori. Eu n-am cedat, fiindca sunt un luptator.
Foto: Laura Dobre si Arhiva Nemtoi